Open you eyes! What do you see?
Now close them! What do you feel?

Este aceeasi ora. Acelasi peron. Aceiasi oameni, acelasi metrou. Ii cunosc pe toti. Am intalnire cu ei in fiecare dimineata, in aceeasi dimineata. Este o tipa care seamana foarte mult cu vanzatoarea de la magazinul din coltul blocului, chiar am impresia ca sunt surori. Este un tip destul de firav si care pare mereu speriat. Este genul care da tot ce are la serviciu si lucreaza intr-un domeniu care nu il ajuta cu adevarat prea mult. Are mereu impresia ca ceva urmeaza sa i se intample, isi face griji mult prea multe. Are un par deschis la culaore si usor ondulat spre lateral, parca incercand sa isi ia zborul. Poarte mereu camasa si pantaloni de stofa. Chiar si culorile camasilor il dau de gol, mereu fiind ori roz deschis, sau portocaliu deschis, niciodata o culoare pura care sa spune ca are cu adevaratpersonalitate, ci mereu o culoare spalacita. Cand il vad, mereu imi aduce aminte de un popandau care sta in mijlocul campului si priveste, usor fricos, in jur.




Da, in fiecare dimineata, acelasi vagon, aceeasi usa a vagonului, aceeasi ora, aceiasi oameni. Suntem toti la fel, si suntem atat de diferiti. E ciudat cum ne intalnim universurile in fiecare zi, doar ca sa trecem mai departe, fiecare pe drumul lui, fiecare cu ideile, grijile, bucuriile si zambetele lui.




Monotonia este cea mai profunda si mai complexa forma a plictiselii. Transportul in comun este cea mai monotona forma a vietii urbane. Viata urbana e cea mai monotona forma a vietii. Viata e cea mai monotona forma a destinului..