Viata e ca un tren fara frane.

Stateam ca niste tampiti pe asfaltul cald si ascultam trenurile cum treceau. Unele veneau, altele plecau. Toate bufneau si trozneau, rotile bocaneau peste sinele grele lustruite de atatea destinatii. Belgrad, Timisoara, Sibiu, toate par cu mult mai aproape.

Stam la o gheata distanta de trenuri, pamantul se zguduie cu tot cu balustrada ce ne separa de marea de sine. Bucurestiul pare un loc indepartat, cu toate ca stam chiar in mijlocul lui. Trenurile astea aduc cu ele vise, inoada destine si le sfasie in acelasi timp, apropie si alunga oameni, unesc locuri si dezbina campuri.

Aseara stand pe o margine de pamant undeva intre gara de nord si gara basaram, am descoperit poate cel mai dulce sunet dintre toate cate sunt in lume asta. Sunetul de plecat departe, sunetul de scartait de roti incinse si de sine tensionate. Macazul care se schimba in mijlocul noptii schimband pentru totdeauna “destinul’ trenului ce urma sa plece. Pana si mirosul de ulei ars printre sine se simtea usor in inceputul de noapte schimbatoare de vieti. Din cand in cand cate o locomotiva strapungea linistea calduroasa a orasului cu “tipatul” ei. Parca vroia sa le spuna tuturor ca pleaca, sa fie atenta toata lumea.

Inainte, trenurile erau mult mai apreciate. Au fost cu adevarat revolutionare, iar fiecare plecare era anuntata cu mare fast, faptul ca puteai sa ajungi la sute, mii de kilometrii departare de locul in care erai. Trenul, a fost mereu ceva usor superior, poate cateodata usor aristocratic, dar mereu, a ramas usor in umbra. A creat povesti, si a scris carti. A pictat tablouri si a developat miliarde de miliarde de fotografii. Fiecare tren are o poveste pe care si-o scrie prin fiecare oras, fiecare halta, fiecare loc peunde trece, si ii este scrisa de fiecare persoana pe care o transporta. Este una din relatiile perfecte, trenul nu iti va cere niciodata nimic, nu te va judeca, indiferent de cum esti, pur si simplu trebuie doar sa iti placa, nici macar nu te intreaba daca vrei sa mergi cu el, pur si simplu te urci, si plecati impreuna.

Si apropo de trenuri, mi-am dat seama ca singura slujba pe care mi-o doream cand eram mic, era sa fiu mecanic de tren. Sa stau acolo in locomotiva, in fata trenului, sa ii simt tonele care ma impung in spate si sa il pot controla in acelasi timp. Sa pot merge pe liniile serpuite ale sinelor, la fel ca si in viata. Sa vad locuri noi si sa revad locurile pe care le stiu deja, sa ma astepte sute de oameni cand ajung, copiii de prin sate uitate sa imi faca din mana cand trec, eu sa ii salut si sa trec mai departe, catre urmatorul sat, catre urmatoarea halta, ca intr-o viata in care nu ai intrebat incotro merge trenul , iar pe bilet nu scrie destinatia si nici ora de sosire.

Duceti-va in gara si ascultati trenurile cum vin si pleaca, stati pe un camp pierdut si priviti-le cum strabat continentele in cautarea unei fericiri de negasit, Pentru ca fericirea nu este la destinatie ci este imprastiata peste tot pe drum, pe sinele care troznesc sub apasarea rotilor vietii.