Quick, let’s leave, before the lights come on..

Acum ceva timp am vazut o persoana pe marginea drumului. Statea acolo jos si privea apusul. Am oprit, credeam ca nu se simte bine. Am mers pana langa ea incet.. nu vroiam sa o sperii, eram doar curios ce face. M-am apropiat incet. Pietrele trosneau sub apasarea mea. Ajung langa ea, si fara sa se uite la mine imi spune.. “Uite, stai aici, stai aici si taci”. Isi indreapta mana spre campul pustiit, peste care era doar un soare. Un soare singuratic de atat de multa vreme.

M-am asezat si eu acolo, pe marginea drumului. Era o zi calduroasa, de sfarsit de inceput de viata. Vantul flutura miezurile semintelor pe campia intinsa.. Mirosea a vacanta dulce, de casa, amestecata cu lipsuri de grija si cu putin cacao si coapta sub soarele asta plin. Nu stiam sigur daca linistea era cea care ma facea sa ma simt bine, locul, vantul, soarele, sau ea. Sau poate ca amestecatura asta pe care simteam ca nu o voi mai gusta. Amalgamul asta care imi incalzise amigdalele pana in strafundul meu in tot acest timp. Totul. Era ciudat.

“Esti bine?..”
“Shhhh!.. priveste in continuare.. nu vei mai trai niciodata asa ceva.”

Si avea dreptate, nu aveam sa mai traiesc asa ceva. Grijile alergau pe campul prafuit si se dateau deadura prin fata razelor galbene de lumina. Orizontul statea la degetul meu mic si plutea prin cerul azuriu catre culmile inalte care nici ca se vedeau. Stateam acolo pe marginea drumului, cu picioarele in iarba si priveam apusul.

Mi-a intrat praf in ochi si pana am reusit eu sa-i deschid, pamantul s-a rotit cu mine. E intuneric afara, ma ridic si imi scutur hainele.. vantul rau misca norii astia inchisi prin cerul mort. ar fi timpul sa ma intorc.. nu stiu unde sau cand a plecat, dar nu mai e aici..
Nici macar nu stiu daca ii era bine..

inca una din ele;
multumiri Adrianei pentru fotografii, probabil o sa vedeti din ce in ce mai multe de-ale ei pe aici..