Sa fi fost pe la vreo 4, intr-o dupa amiaza ciudata de sambata. Soarele se dezmortea pe dupa casele galbui, iar privirea ei statea ‘tintita-n masa lacuita. Stia ce nu face ce trebuie, stia ca ultimii ani din viata ei nu fusesera nici pe departe ce isi propusese odata, de mult. Resemnarea se putea vedea printre cuvintele ei, care acum ceva vreme erau pline de sperante si de incredere.

Viata e ca un mers pe sarma cu plasa de protectie pusa. Aproape nimeni nu ajunge pe partea cealalta, insa cu totii suntem bucurosi ca picam in plasa.

E deranjant sa vezi cum unii dintre cei mai buni prieteni cad in acea plasa si tu nu poti sa ii prinzi. Este un sentiment alambicat sa crezi in cineva care incepe sa nu mai creada in sine.

Pana la urma, poate ca Holden avea dreptate:

Don’t ever tell anybody anything. If you do, you start missing everybody.