Nu am înţeles niciodată marea. De fapt, nu am înţeles niciodată conceptul de a sta la plajă. Mi se pare genul de activitate pe care trebuie să o faci după ce ieşi la pensie, când ai prea mult timp liber şi prea puţin interes ca el să treacă repede.

Şi totuşi, câteodată, atunci când nu mai eşti doar tu gol în faţa Lunii.. atunci când apa nu mai este rece, când noaptea nu mai este neagră şi când raţiunea se topeşte într-o horă ciudată, lucrurile încep să aibă sens.

Marea nu mai este plictisitoare la 12 noaptea când depersonalizarea “atacă”, pentru că tu nu mai eşti acolo. Totul se spală la mal, şi dacă nu acolo, după vreun deal când te trezeşti brusc şi îţi dai seama că lucrurile bune se întâmplă fie că tu eşti sau nu de faţă.