Aurelian

I’m having second thoughts about writing this…nu mai tin minte cati ani aveam. probabil vreo 12, sau ceva pe acolo. era perioada in care (re)descoperisem tevile de cornete. cred ca era hobby-ul meu cel mai de pret in acel moment. nu exista lucru care sa ma faca sa ma simt mai bine si sa ma relaxeze mai mult atunci decat sa trag cu cornete. o ocupatie destul de intalnita in generatiile sanatoase de copii ce au trait inainte de “superficializarea” asta. ‘sistemul’ de tevi era compus din 3 tevi, fiecare de 50 de cm. aveau o culoare verde inchis, si erau lipite cu un fel de scoci doarte colorat si sclipitor(era o toneta langa scoala ce avea asa ceva). pana si tiganii ar fi fost gelosi pe ‘pusca’ mea. eram foarte mandru de ea. nici macar nu ma interesa ca habar nu aveam sa fac cornete cum trebuia sau ca ma dureau obrajii suflad toata ziua prin chestia aia. eram foarte fericit. si toate astea pana intr-o zi.mai exact seara unei zile. nu mai tin minte ce anotimp era.. insa probabil primavara sau toamna, tin minte ca eram imbracat mai gros. eram afara cu inca “3 prieteni”(.. identitatea lor nu este importanta in desfasurarea evenimentelor). ei, ceva mai mari decat mine. deja se intunecase bine, in cartier nu mai se vedeau decat luminile in camerele de apartamente. pe strazi nu mai trecea nimeni. ei, cei 3, observa la un moment dat un caine, era chiar o catea, sa fiu mai exact. era undeva intr-o gradina de langa o statie trafo(din aia care alimenteaza cartierul cu energie electrica). ei se ascund intr-un copac in spatele statiei si incep sa traga in cainele ala cu cornete. nimic deosebit. plictisit de ‘scenariu’ incep sa ma plimb cu tevile mele pe langa statia trafo.. ma asez pe o baca si incep sa fac cornete.. ma plictisesc.. trag in copaci. mai fac altele. trag in masinile parcate la 5 m de mine. mai ma ridic, mai ma duc la ‘astia’ sa vad ce fac. same thing.. vad la un moment dat intr-un bloc apropiat cum o vecina(baba) statea si privea pe geam toata intamplarea.. de fapt nu vedea mare lcru, intunericul nu prea era de partea ei. ma rog.. seara s-a sfarsit, nu mai tin minte ce s-a intamplat. ziua urmatoare. eram iarasi pe afara cu tevile mele.. cu cornetele mele.. cu sperantele mele. nu mai tin minte exact ce s-a intamplat, insa cum tot valul de cronete trecuse peste toti copii din cartier, cartierul se transformase in ultimul timp intr-un adevarat depozit de hartie. peste tot erau cornete, hartii rupte, coperti de caiete. asa ca locatarii mai in varsta au inceput sa ne reporseze(eram mai multi, as I was saying) sa strangem mizeria facuta. ma rog, in toata cearta se alatura si vecina respectiva ce cu o seara in urma privea pe geam si .. out of nowhere spune ceva de genul: “… da, ca si nesimtitul asta(se referea la mine), tragea aseara cu cornete in cateaua aia din gradina. si mai a si vazut ca eu il vedeam, dar tot nu s-a oprit… NUMAI TU TRAGI CU CORNETE!” se apropie de mine si imi da o palma.. nu m-a durut fizic, insa psihic, cred ca a fost socul vietii mele. nu am fost insultat intr-o maniera mai cruda decat atunci niciodata. nu m-am simtit mai neputicios si mai nedreptatit niciodata. cearta s-a inceiat repede. eu eram insa complesit de trairile interioare. lacrimile au inceput sa tasneasca intr-un mod incontrolat pe toata fata mea. neputinta interioara a rabufnit sub forma unui hohot necontrolat de plans. m-am intors catre fratele meu, doar cu corpul si i-am cerut cheia, imi era rusine sa ma vada cineva asa. imi era rusine ca traiam, imi era rusine ca plangeam pentru cineva ce nu merita asta. insa nu plangeam pentru nimeni. plangeam pentru mine si pentru ca nu puteam sa fac nimic si pentru ca mi-era prea rusine sa vorbesc. prea rusine sa ma adresez celorlalti, chiar daca stiam ca am dreptate. am plecat imdiat in casa. speram sa nu ma intalnesc cu nici o vecin. nu vroiam sa mai ma vada nimeni in starea aceea. trupul imi storcea sufletul prin ochi.. ma simteam atat de dezamagit. si neputinta sinceritatii ma durea si mai tare. era aproximativ ora 17, nimeni nu era in casa. am luat o perna, m-am asezat cu fata in ea pe canapeaua din sufragerie. nu vroiam sa mai ma vad, nu vroiam sa mai ma aud, nu vroiam sa mai vad nimic nicodata si nici sa mai traiesc ceva. orice. am udat perna aia in mai putin de 5 minute pe toate partile. ma durea nedreptatea facuta din ce in ce mai mult. si nici macar nu realizam de ce plangeam. dar simteam cu ochii din ce in ce mai umflati nu vor sa se mai deschida si sa mai vada lumea asta, pe cei din jur.. ma simteam folosit si in acelasi timp ranit de propriile fericiri, pana la urma daca nu aveam teava de cornete nimic nu s-ar fi intamplat… din acel moment am pierdut multe si am inteles si mai multe. din acel moment nu prea am mai stiut cum sa plang, nu am mai tras cu cornete ca inainte, nu am mai avut incredere in nimeni, nu am mai salutat majoritatea vecinilor, nu am mai respectat pe nimeni care nu ma cunoaste, nu am mai tacut cand mi s-a facut o nedreptate, nu am mai vrut sa aud, nu am mai vrut sa vad.si acum tin minte cum imi venea urlu de durere, de suparare si ce e cel mai rau de nedreptate. o palma .. si nici macar nu avea dreptate.. nu eu am tras cu cornete. pe cuvant!

de cand sunt in bucuresti am preferat sa merg cu metroul decat sa merg cu ratb-ul. nu ca as avea ceva cu cei de la ratb, insa e prea multa aglomeratie pentru mine, asa ca prefer metroul. insa indiferent daca mergi cu metroul, sau cum troleibuzul, observi peste tot acele bare(cred ca asta e pluralul :P ) de care se presupune ca ar trebui sa te tii.dimineata, cand nu prea e loc in metrou nu imi place sa privesc oamenii sunt prea multi, simt cum imi iau aerul.. nu imi place.. ma sufoc, asa ca nu ma intereseaza prea mult ce fac, insa in restul zilei(in afara de seara, cand iar e aglomeratie), prefer sa stau si sa vad cum interactioneaza ei cu metroul. majoritatea vor sa stea jos, si cum se elibereaza un loc, dau drumul la bara de care se tin cu mare grija si pornesc in picaj catre locul liber. insa in cazul asta nu ma intereseaza cei care stau jos, ci cei care stau in picioare. cei care folosesc acele bare pe post de sprijin.sunt mai multe tiputi de bărişti*. sunt cei care se tin de bara aia de parca in orice moment urmeza sa se termine lumea, mai sunt cei care se tin de ea, doar ca sa nu adoarma… bara, pentru ca ei deja dorm. astia din urma sunt acei oameni care la franele mai bruste ii vezi sburand prin vagoane.insa in cei aproximativ 1 an si jumate de cand folosesc constant metroul, am inceput sa apreciez din ce in ce mai mult aceste elemente de siguranta si ce mai vor ele sa fie. sunt mereu la locul potrivit, chiar daca in metrourile vechi se mai intampla sa nu fie deloc. mereu cand merg cu metroul, pot spune ca am o relatie speciala cu bara, deoarece pur si simplu ma identific cu ea, din momentul in care o ating prima data cu palma si incep sa imi infasor degetele in jurul ei pana cand iau usor mana de pe ea, lasand degetele sa se “prelinga” peste suprafata ei. insa cel mai mult imi place sa imi “asez” bine degetele in jurul ei. sa o simt cel mai bine. cred ca dupa vizual, simtul tactil imi este cel mai dezvoltat si imi place foarte mult. asa ca nici bara din metrou nu face exceptie, atunci cand pun mana pe ea, imi place sa simt ca si cum corpul meu face parte din ea, sau ea din corpul meu, este inca o extensie.. asa cum e si mana. imi place sa simt fiecare imperfectiune a ei, si liniile create cand a fost prelucrata. insa exista si momente cand nu imi place atingerea barei.. atunci cand a stat cineva cu mana chiar pe locul acela si este calda.. pur si simplu nu imi place.. trebuie sa fie rece. nu imi place caldura celorlalti, in special pe bara de metrou.aa mai sunt si chestiile alea de plastic in metrou, de care se presupune ca trebuie sa te tii.. insa niciodata nu sunt bune de nimic. prefer bara. e ferma, ai incredere in ea. iti da incredere in ea.so.. bara din mijloacele de transport. am o reltatie foarte speciala cu ea. “i support bara”! :Pok, azi asta a fost, pentru maine.. hmm well, stati sa ma gandesc..:

• scrum de tigara printre taste
• cani de cafea pe masa
• gunoi pe strazi

sting televizorul si ma intind in pat. asternuturile sunt putin cam reci, incerc sa le apropii cat pot de mult de mine sa se incalzeasca mai repede. imi potrivesc perna cu capul, pana imi gasesc o positie buna, care sa nu ma incomodeze. stau pe spate si inchid ochii. ma gandesc la ce am facut astazi. ce s-a intampalt la cursuri, ce s-a intamplat acasa, pe net si oriunde am mai fost astazi. incep sa ma gandesc la ceva si peste cateva minute imi dau seama ca am ajuns la cu totul altceva. amortesc in positia asta, deja m-am incalzit, scot o mana de sub patura, ma intorc pe o parte.. mai aranjez perna putin ca sa stea bine si pe partea asta. “gata, acum trebuie sa adorm”, imi spun si iarasi imi las mintea sa zboare catre altele. dupa 5 minute realizez ca tot nu am adormit, insa imi dau seama ca am uitat sa imi pun telefonul la incarcat. maine o sa se descarce si mai am si cursuri de dimineata.. aa nevermind, daca cinva chiar vrea sa ma caute, si vina sa vorbim fata-n fata, nu prin telefon. daca cineva chiar are ceva important sa imi spuna sigur nu o va face prin telefon. ma linistesc cu gandul ca nu trebuie sa ma ridic din pat tocmai acum. imi reiau imaginatia de unde ramasese si o pun sa mearga in continuare. sper doar sa pot sa adorm in urmatoarele 10 minute. mai trec multe minute, probabil mai mult decat cele 10 propuse de mine. afara se aude o masina cu trece cu mare viteza pe strada. “si eu care credeam ca nu mai e nimeni la ora 3 pe strada”. primele semne de somn incep sa apara. simt cu tavanul pe care acum il privesc direct nu mai e asa alb, ci incepe incet incet sa apara negru..totusi il privesc in continuare si cad pe el tot felul de umbre. farurile masinilor care trec pe afara creaza pe el tot felul de umbre si lumini, ce isi schimba pozitia si forma continuu. perdeaua le da o textura interesanta. relizez ca tavanul prinde viata noaptea. noaptea e ziua tavanului, e singura data cand este privit cu adevarat. in rest nu il baga nimeni in seama. ar fi putut sa fie si aurit ca tot nu ar fi observat nimeni tavanul. “cred ca tavanul e cea mai neglijata parte a unei camere”, imi zic. cand intri intr-o camera te uiti unde pasesti prima data, adica la podea, apoi te uiti la peretele din fata, apoi cei din lateral, insa de prea putine ori ne uitam la tavan. si el e de fapt singurul treaz atunci cand noi incercam sa adormim. si el va ramane treaz toata noaptea, doar pentru a putea noi sa dormim bine. ma bucur ca a disparut moda aceea a tavanelor ce la vreo 30 de cm de margine aveau o dunga ce separata culoarea peretilor de albul tavanului. dunga aceea avea o personalitate puternica. puteai sa privesti la ea ore intregi, ca nu se misca de acolo. “nu am inteles niciodata la ce a fost buna dunga aia” , insa probabil ca nu voi resui in noaptea asta sa inteleg. ochii ii simt din ce in ce mai liberi.. aproape ca sunt complet adormiti inaintea mea. errm la ce ma gandeam inainte?.. nu mai stiu. “hai ma ca era o idee neterminata”… insa numai imi aduc aminte. acum stiu ca urmeaza sa adorm, cand nu pot sa mai tin minte la ce ma gandesc cu cateva secunde inainte, cand nu pot sa mai ma concentrez la gandirea mea, stiu ca urmeaza. oare cat a trecut de cand tot incerc sa adorm, si tavanul asta parca nu se mai opreste din cantat..??!! ce naiba?.. a da.. la tavan ma gandeam.. Zz.. cum la tavan? cum sa cante tavanul. “tavanu’ nu canta…zz” . poate doar striga din cand in cand. maine trebuie sa ma trezesc la 9, mai am 6 ore de somn?.. “adica 5, ca o ora m-am uitat pe pereti..zzz”.. somn, ce bine e cand iti e somn… exact asa ca in momentul asta, cand nu iti mai simti nimic din corp si te simti asa de linistit si impacat cu tine. gata am tras concluziile si pentru ziua asta. probabil ca nu imi voi aduce aminte de momentul asta nici peste 2 zile. insa uite-l aici… zzz .. cat de bine .. e.. ZzzzzZzzzz. …. $suna alarma telefonului$.. e deja 9 …ok, well asta a fost alegerea voastra.. “incercand sa adormi”, pentru maine am alte variante asa ca, va rog sa comentati si sa-mi spuneti care din urmatoarele 3 subiecte il vreti dezbatut maine:

• inaltimea tocurilor
• telefoane mobile
• tinutul de bara in mijloacele de transport

promit ca maine o sa fie mai scurt.

ok, ma gandeam ca ar fi bine sa exista putina interactiune in acest blog. after all ‘eu scriu voi nu cititi’ nu inseamna interactiune. asa ca m-am gandit sa va dau variante despre ce as vrea eu sa scriu, insa voi sa decideti despre ce sa scriu. well hai ca o sa fie interesant, va asigur.pentru prima data, trebuie sa alegeti despre ce vreti sa scriu data viitoare(alegeti una din variantele):

• asteptand metroul
• incercand sa adormi
• cumparaturi in orasul viselor

ok, pentru ca data viitoare sa citesti despre ce vrei tu, trebuie doar sa comentezi la acest post, nu trebuie sa te inregistrezi, doar sa dai Leave a comment si sa scrii unul din cele trei subiecte. subiectul care va fi ales de cele mai mutle ori va fi dezbatut in postul urmator, maine.astept alegerile voastre.!

ok, simt cum in ultimul timp nu mai pot sa scriu asa cum as vrea pe bloguri, si probabil ca din cauza ca stiu ca cineva citeste ce scriu eu, asa ca nu pot scrie chiar ceea ce ii trece prin minte. so trebuie sa fac o “cenzurare” a ceea ce as vrea sa zic de multe ori. insa asta afecteaza mesajul final, si de foarte multe ori stilul, ceea ce e cel mai important. e aiurea, ca daca stiu ca nu citeste nimeni as putea scrie mult mai bine, cred, insa apoi ce sens ar mai avea sa fie blog. undeva prin mai, anul asta am intalnit prima oara aceasta problema, cand dinm cauza subiectivitatii nu mai stiam sa scriu cum trebuie. am avut nevoie de o pauza mai mare atunci din scris, insa acum am impresia iar ca daca nu ma concentrez mai mult asupra subiectului incep iarasi sa “iau” din valoarea postului.nu stiu, blog-ul pentru mine nu e neaparat o modalitate de a ma exprima cu toate ca de multe ori asta insemna, insa cateodata este o modalitate de a modela comportamente, cam la fel si statusul de la yahoo messenger. statusul acolo, are aproape in fiecare moment o anumita semnificatie sau are o anumita tinta in mesaj, cu toate ca de cele mai multe ori semnificatia nu este accesibila. dar revenind la subiect, trebuie sa ma detasez de blog, de cei care poate vor citi asta si de orice altceva ce m-ar putea face sa pierd din esenta.nu stiu nici macar de ce scriu asta pana la urma, nu cred ca am nimic de spus cu adevarat. poate doar pentru ca am nevoie de creatie. right..

ok, cautam mai devreme nu stiu ce pe internet despre cineva si intamplator am ajuns pe pagina de hi5 a respectivei persoane. hi5 – un site pe care il dipsretuiesc complet. e cam in aceeasi oala cu cluburile, marea si probabil mai gasesc. este exact asa cum simte generatia asta, nu vrea sa intru in amanunte ca nu o sa fiti de acord.. si dand peste pagina asta “personala” a respectivei persoane am inceput sa caut si alte persoane pe acest site. la inceput am cautat primele persoane care mi-au venit in minte, am gasit cateva.. hmm destul de multe.. era ciudat ca de la fiecare mai vedeam pe cate altcineva in lista de prieteni si ajungeam la altcineva.. era ca un fel de browsing de persoane. si la un moment dat, tot gandindu-ma ce persoane sa mai caut pe acel site, caut o persoana pe care cred ca nu am mai vazut-o de aproximativ 6 ani, de abia reusesc sa imi aduc aminte numele, si ciudat, tehre it was. dupa 6 ani, fotografii cu o persoana care oricum nu mai stiam cum arata, dar fotografiile era acolo, sau ma rog fotografia ca era una singura. a fost un moment foarte ciudat. pentru ca m-am simtit dat inapoi m-am simtit ciudat cand am gasit persoana asta pur si simplu. nu stiu, nici nu mai situ nimic de persoana asta, dar m-am simtit foarte ciudat. good, am mai cautat alte persoane, si am mai gasit persoane, pe care iarasi nu le-am mai vazut de mult si m-am simtit ciudat vazand acele fotografii. m-am simtit ca si cum as fi intrat in viata lor, fara sa fac nimic. nu stiu, a fost singurul moment cand am apreciat cu adevarat acest site de kkt. singurul!. wow. e ciudat, si acum ma simt ciudat cand imi amintesc. e uimitor sa gasesti persoane pe care nici nu le mai cunosti anymore.cautati si voi, dati aoclo la search si date cautare dupa nume si adresa de email.. vedeti ce persoane pe care nu le-ati mai vazut gasiti, eu am avut multe surprize.. nu ma cautati pe mine, eu nu am cont si nici nu intentionez sa imi fac.. eu sunt aici.. am gasiti repede. ciao

acum aproximativ 4 ani, deschideam Flashul pentru prima data. era flash 5, tin minte. habar nu aveam sa fac nimic in el, insa mi s-a parut asa de tare programul ala, iar flash-ul 5 avea niste lectii absolut geniale care m-au facut sa ineteleg foarte repede conceptele de baza in flash, si datorita lor am inceput sa invat flash. putin cate putin, am invatat din propria experienta lucuri noi, pana cand am ajuns sa stiu destul de multe in flash. tocmai asta m-a atras la flash, pentru ca indiferent de cate cunostinte aveam mereu imi era ceva accesibil de invatat. asta e bine la flash, ca poti face pagini flash chiar si cu foarte putine cunostinte, e clar, nu foarte complexe, dar se poate.flash on!..

am plecat acum 2 ore din casa, pentru a plati 2 facturi sa ma rog, o factura si o amenda. trebuia sa ma duc in doua locuri,atat, care fiecare estela maxim 2 km de mers pe jos de aici. well am plecat spre primul, stiam vag unde este dupa o harta de pe internet. si am mers si am mers si am mers.. si am tot mers. si apoi cand credeam ca am iesit din bucuresti, descopar in sfarsit ce cautam. ok, first job (checked). acum, amenda. trebuia sa ma duc la cec, mi s-a spus “sucursala cec sector 4”, si mi s-a explicat unde, insa evident un am inteles nimic. am deschis yahoo maps, care apropo, are de departe cea mai buna acoperire pentru bucuresti(are toate strazile si e super, super bun!) si m-am uitat cam unde trebuia eu sa ajung de fapt. pe harta aia am inteles perfect, se pare ca un computer explica ceva mai bine decat o persoana in general. oricum am plecat in cautarea cec-ului, cre stiam doar pe ce strada , in nu stiam clar unde. si am tot mers si am mers(mi se termina bariile la tastatura, asa ca sper sa inelegeti ce scriu) si mi-am dat seama ca aproape am ajuns inapoi de unde plecasem, so, intreb pe cineva, unde este cec-ul.. banuiam ca am trecut de el, si spun “stiu ca este prin apropiere” .. “nu, nu e in apropiere e tocmai la sura mare..” . in primul rand habar nu aveam unde e sura mare, si asta este una din marile greseli ale oamenilor cand explica unde se afla ceva, pentru ca mereu explica absolut si nu relativ, si daca as fi fost in pakistan si intrebam pe cineva unde e cec-ul ala tot asa imi zicea ca e la sura mare. spune-mi frate exact unde e fata de cum ma aflu eu aici, ca nu ma intereseaza nume de strazi, cartiere sau orasul asta infect, vreau doar sa stiu cum sa ajung acolo. spune-mi “faci 5 pasi la stanga si doi inapoi” sa inteleg, daca vroiam sa stiu cam pe langa ce strada este te intrebam asta.. eu vreau doar sa stiu sa ajung acolo. toti au impresia ca eu stiu toate stradutele, supermarketurile, firmele, mall-urile, si alte rahaturi din astea pe din afara. in primul rand de acum inainte, cand explicati cuiva cum sa ajunga, spunetii exact din locul in care se afla cum sa ajunga si nu daca s-ar intoarce de pe luna(so relativ nu absolut.. webdesignerii stiu de ce), aaa. da si mai era o problema la raspunsul primit, .. “nu este in apropiere”.. pe dracu.. trecusem acum 10 minute de el maxim, deci nu era la mai mutl de 400 de m. dar vai.. bucurestenii, trecuti de o anumita varsta sau cei prea “slabi” sa inteleaga, nu stiu sa mearga decat cu mijloacele de transport in comun sau cu masina personala, orice drum mai lung de 50 de m pe jos e un chin pentru ei. infect orasul asta si urat.. dar urat de tot. aa.. si sa nu mai zic ca eu cautam de fapt “o mana de cec”, nu un cec.. era cat o toneta mai populara de la coltul strazii. mai era si ascuns dupa un santier. nici macar sigla nu avea. cum se astepta oamenii astia sa imi placa mie orasul sau ce o fi asta, nu stiu. idioti!

da, asta seara, pardon, dimineata mi-am mai creat un blog. probabil ca de azi o sa incep sa il promovez iarasi prin statusul de la yahoo messenger. oamenii o sa imi spuna ca le-a placut “ce am scris in legatura cu…” . eu o sa le multumesc si o sa ma simt mai bine.dar nu asta era ideea. ce e drept blogul asta are ceva deosebit. daca prima data, am inteles ce e acela blog prin msn spaces, apoi datorita obsesiei mele de google am descoperit bloger, unde nu am avut doar un blog, ci doua, al doilea facandu-si aparitia tocmai din impresia mea de maturizare pe bloguri. si in tot acest timp am scis si pe jurnalul de pe deviantart.in primul rand va multumesc voua cei care le-ati citit si pe acelea si il cititi si pe aceste. pentru ca pentru voi le scriu si majoritatea le scriu din cauza voastra. fie ca sunt enervat, fericit, trist, sau distrat, tot din cauza voastra sunt asa, so nu eu scriu blog-ul ci voi il scrieti fara sa stiti.m-am abatut putin de la subiect, ideea era ca acest nou blog e diferit, pentru ca in sfarsit e hostat la www.droopy.ro . de data asta e al meu si e la mine. gata cu traficul catre alte site-uri, gata cu reclame gratuite, this time’s for real. probabil ca o sa cititi acii despre multe.. despre experientele mele de viata, despre site-urile pe care le fac, despre programele sau serviciile noi pe care le descopar sau cele vechi ce imi atrag atentia, despre voi si despre multe altele. nu stiu ce sa zic. deocamdata nu zic nimic. sper doar sa va placa la fel ce mult ca si mie. hai sa ne auzim cu bine si.. looking forward for the first real post.. asta era asa ca o introducere.. a 4-a!?..