Când aveam 4 ani(1991), mă trezeam pe la ora 6. Mă trezea maică-mea să mă ducă la cămin, ea plecând spre serviciu la 7 fără câteva minute.

Am urât căminul. Nimic nu a fost parcă mai urât decât acel loc absolut odios, unde te obligau să dormi după amiaza.. Noroc că nu a durat mult.

Când am început să merg la grădiniţă, deja mă puteam trezi la 7. Şi totuşi nici la grădiniţă nu mi-a plăcut. De fapt mi-a displăcut aşa de mult încât la 5 ani am ales să rămân singur acasă decât să mai merg la grădiniţă.

Când am ajuns în şcoala primară, mă trezeam tot pe la 7. Începeam orele la 8 şi uram acele dimineţi în care doar gerul mai putea să mă trezească din somn cu adevărat. De abia aşteptam să ajuns în clasa a V-a. Pe lângă faptul că urma să fiu “mare”, aveam să nu mai mă simt obligat să mă trezesc dimineaţa(la noi în şcoală, clasele V-VIII învăţau după amiaza), pentru prima dată în mulţi ani. Părea eliberator.

Când am ajuns în gimnaziu, am realizat pentru prima dată că “nu am timp”. Mă trezeam uneori şi la 8:30 (ceea ce la acea oră părea “târziu”) dar din cauză că orele de şcooală erau puse după amiaza, părea că nu ai prea mult timp de nimic. Şi totuşi era mult mai bine decât în şcoala primară.

Când am început liceul am revenit la a mă trezi la ora 7, sau mai exact la 6:40. Aceea era ora. Dimineaţă de dimineaţă, 6:40. Şi de fiecare dată aveam doar un singur lucru în minte – “Încă o oră.. ce bine ar fi dacă mă trezeam la 8.. încă o oră.”  Pe la 17 ani, propoziţia a început să capete şi mai mult sens – “Când mă voi angaja trebuie să mă angajez la o firmă unde să îmi pot permite să mă trezesc la ora 8.”

În facultate mă trezeam ba la 6 ba la 10.. în funcţie de cum aveam cursuri..

Şi apoi m-am angajat.

La început mă trezeam la ora 7:30 pentru a ajunge la serviciu cât de cât la timp.. Apoi, ritmul bucureştiului m-a forţat să schimb acest lucru. Aşa că m-am hotărât să mă trezesc atunci când corpul meu va dori acest lucru.. a se vedea punctul 2 din listă. În general mă trezeam pe la ora 8.. Voluntar sau nu.. ajunsesem să fac exact ceea ce vroiam de multă vreme – să mă trezesc la 8. Dar vedeţi noi, nu întotdeauna ceea ce vrei rămâne neschimbat, iar ora 8 începea să pară “prea devreme”… “încă o oră”. Şi totuşi, nu se mai putea încă o oră..

Şi apoi m-am mai angajat odată. Undeva unde nu mai eram obligat să plec nicăieri. La început programul era destul de fix – 9 – 18, aşa că mă trezeam la 9 fără 5 minute.. iar apoi totul a început să fie flexibil. Programul a devenit la fel de fix ca şi bioritmul meu..

Astăzi am o singură regulă în legătură cu trezitul. Dacă mă trezesc şi mi-e somn, mai dorm, nu contează cât e ceasul.

Nu mai mi-am “cerut o oră” de mai bine de un an jumătate. Alarma la ceas nu o mai folosesc în mod regulat de mai bine de 2 ani. Nu mai m-am trezit la ora 7 în mod regulat de 4 ani.

Concluzia e aceeaşi:

2. .. trezeşte-te ca şi cum mai ai încă 3 milioane de ani de trăit, dormi suficient, nimic nu îţi face mai mult rău decât somnul redus, nici măcar cafeaua pe care o bei pentru a te trezi.

Ştiu, nu se poate mereu şi nu am zis să faci asta acum. Dar dacă acum eşti “la cămin”, măcar peste 20 de ani poate ai să te trezeşti când vrei. Peste alţi 20 de ani, când poate se va trezi şi România.